Post # 6: Gandesc gresit

Lucrurile merg bine. Totul e ok, lumea care ma inconjoara ma adora, iar eu, la randul meu, ador lumea care ma inconjoara, fac ceea ce imi place, n-am nici o grija.

Si deodata…

Ma surprind fiind deja prins intr-un joc gresit. Ceva dispare din peisaj. Pasiunea, noutatea, entuziasmul. Toate astea devin istorie. Ma simt prins intr-un joc in care cred ca nu l-am ales si pe care cred ca sunt obligat sa-l joc. Captiv in monotonie, incep sa vad limite acolo unde ele nu exista de fapt. Incep sa vad reguli, strategii sau obstacole. Incerc sa evadez din situatia respectiva, dar o fac gresit. Bineinteles ca o fac gresit, din moment ce recurg la tot felul de metode ca sa uit de mine, de timp, sau de lucrurile pe care cred ca sunt obligat sa le fac sau sa le spun. Dar o mai fac gresit intr-un fel, pentru ca in momentul ala, chiar am sentimentul ca peretii labirintului, sau labirintul in sine, chiar exista.

Incep sa am ochii atintiti pe premiu, fie el acceptarea sau aprecierea celorlati, fie iubirea unei femei, fie banii, fie o pozitie sociala. Si in general, in momentele astea, incep sa pierd. Nu acceptarea sau aprecierea celorlalti, nu iubirea unei femei, nu bani, nu o pozitie sociala. Pierd ceva cu mult mai important. Ma pierd pe mine.

Asa ca in astfel de momente, mi-e mai bine singur. Pentru ca singuratatea ma invata o lectie pe care extrovertirea n-o poate face. Suntem singuri, fiecare dintre noi. Labirintul nu exista. Strategiile nu exista. Premiile, oricare ar fi ele, sunt efemere. Si nu ne garanteaza cu nimic ca vom fi mai fericiti dupa ce le obtinem. Tot ce exista este momentul pe care il traim, il gustam, il respiram, il atingem acum.

Atunci cand voi muri, momentul asta va conta in viata mea sau nu?

Post # 5: Film – State of Play

Pe scurt, un jurnalist ( Russel Crowe ) investigheaza o crima minora, pentru ca pana la urma sa ii fie dezvaluite legaturile crimei cu un alt caz de rasunet in lumea politica americana.

As vrea sa spun ca nu mai vazusem de mult un film de suspans bun, dar nici State of Play nu e foarte grozav. Sigur, se iteste putin din mediocritatea filmelor dejectiilor de la Hollywood-ul contemporan, dar nu cu mult. Are cateva rasturnari de situatie, unele mai mult, altele mai putin previzibile si un mare minus pentru scena de urmarire-suspans absolut previzibila dintr-un garaj.

Oare cam ce s-au gandit producatorii la scena asta? Pai… garaj pustiu, cateva masini, doi oameni care se urmaresc printre ele, vesnicul cliseu cu picioarele urmaritorului care se vad in dreptul unei masini. Cu siguranta ca o sa socheze si o sa surprinda toti privitorii, in special pe cei care n-au mai vazut scena asta in inca vreo 1.000.000. de filme!

Anyway, Ben Affleck face un rol reusit in postura de fatalau incompetent, pussy-whipped si ( poate tocmai d-aia ) cu un bat in cur. Poate pentru ca se identifica cu personajul. Russel Crowe este hidos in rol de jurnalist supra-ponderal, in plus, arata ca si cum n-ar fi facut nici macar un dus pe perioada filmarilor. Nu mai pun la socoteala pardesiul care arata a halat de spital.

Pe parcursul filmului, apare si o tanara jurnalista dornica de afirmare ( Rachel McAdams ). Evident, singura comparatie care ar putea sugera chimia dintre ea si personajul interpetat de Crowe ar fi chimia dintre un candelabru de cristal si un tarnacop.

Nota: 6/10

Post # 4: Cotete de lux

Pipera, locul exclusivistilor cu case identice.

Post # 3: Ecouri la 5 dimineata

5 dimineata ma gaseste mergand pe strada, intorcandu-ma de la lucru. E liniste iar luminile de pe strada lumineaza galben inceputul rasaritului. Se aud greierii. Si se mai aud ecourile unor rasete in mintea mea, satisfactia de a-mi vedea ideile cum iau forma. In coltul strazii, niste jandarmi vorbesc agale. Unul dintre ei imi arunca o privire semi-vigilenta, apoi se intoarce la conversatie.

Merg mai departe si zambesc. Fac ceea ce imi place. Nu multi oameni au norocul asta in viata, asa ca ma simt privilegiat. Am tot dreptul sa zambesc, dar e mai mult de atat. Ma simt imbratisat.

Am lasat intersectia, cu ultimele urme de sporoviala ale jandarmilor in spate. Am lasat noaptea in spate. Pasesc fara zgomot pe strada, incercand sa inregistrez cu privirea momentul asta de fericire. Sa-mi impregnez in piele toata aroma asta volatila de bucurie. Este deja “maine”, si stiu ca, orice mi-ar putea pregati acest “maine”, ecourile “azi”-ului ma vor insoti mult timp de acum incolo.

Noapte buna.

Post # 2: I hate being loved.

Stau in fata ei de juma de ora si deja ma mananca talpile sa plec dracului din fata ei, sa rastorn masa, si sa plec unde-oi vedea cu ochii. Nici nu stiu ce vrea de la mine. Ba da, stiu. Ma iubeste. Vrea sa ne futem. Iar in momentul asta, pana si frunzele de langa piciorul meu mi se par mai interesante.

Si stau in continuare in fata ei, incercand sa port o conversatie, zambind amabil si precaut, incercand sa nu spun nimic care ar putea fi interpretat intr-o directie sau alta. Si port cea mai politically corect si cea mai anosta conversatie, in timp ce imi vine sa-mi smulg unghiile de frustrare. A merge pe barna subtire dintre intimitate si dezgust, dintre implicare si distanta nu solicita un efort echilibristic intelectual prea mare; trebuie doar sa nu-ti fie sila prea mare sa o faci.

Si cand o vad ca se uita la mine cu ochii aia de catelus, intrebatori si asteptand orice vorba buna din partea mea, ma infurii si mai tare. Si o urasc, o urasc, o urasc. Si ma intreb ce naiba caut eu aici. In acelasi timp, mi-e din ce in ce mai greu sa fac abstractie de faptul ca in spatele ei, la alta masa, sunt doua pizde bune. Mi-e din ce in ce mai greu sa fac abstractie de faptul ca in ultimele 20 de minute ma uit prin ea, nu la ea. Ea a devenit un obstacol. Un obstacol care cauta tandrete. Ca un caine pe care daca-l bati cu piciorul, o sa se intoarca la tine, oricum.

I hate being loved. Imi aprind o tigara.

Post # 1: Bloggingul nu e pentru toata lumea. Nici pentru tine.

In ultimele 25 de minute n-am facut altceva decat sa fixez ecranul laptopului si sa ma gandesc la ce sa scriu. E al dracului de frig pentru mijlocul lui august, iar asta imi mareste senzatia de neliniste si disconfort. Ca de obicei, deschid alte bloguri, in cautarea unei idei, a unui stil.

Primul blog, execrabil. O insiruire de onomatopee emoide presarate cu platitudini. Foarte greu de urmarit. La final, autoarea se milogeste de cei care-i citesc blogul sa-i lase un comentariu. “Din mila nu pentru mine… ci pentru pisoiul meu.” As vrea sa glumesc, dar nu e nicio gluma. Este exact formularea ei.

Continui cu periplul meu ADHD-istic pe un alt blog. Putin mai putin prost. Blog cu barfe despre mondenitati. Madonna vrea sa cumpere statul Malawi. Lady Gaga e hermafrodita. De parca mi-ar pasa de toate marionetele astea show-bizistice. Macar e scris fluent. Fuck this!

In cautarea inspiratiei salvatoare, deschid Facebook-ul. Aceleasi teste, aceleasi fetze. De fapt, nici eu nu stiu prea bine ce caut, iar asta nu face decat sa-mi creasca starea de impacientare. Si fac lucrul care ma enerveaza cel mai tare, intru pe profile ale unor oameni pe care nu-i cunosc si care nu ma intereseaza, ma uit la poze, ma gandesc: “Bai, cat de naspa sunt tzatzele lu’ asta”, dupa care intru pe alt profil, si asa mai de parte. Totul dintr-un reflex idiot.

Sa-mi bag picioarele. Chiar nimic? Adica, la urma urmei, despre ce pizda ma-sii sa scriu? Exista reguli? Exista public tinta? Exista un mod de a scrie ceva cu adevarat interesant fara sa scrii un blog despre ultimul rahat de ipod, sau ultimul film vazut, sau ce a mai zis Adrian Nastase, sau de ce Oana Zavoranu si cu Monica Columbeanu s-au certat, sau fara sa incepi sa scrii platitudini despre viata si tot felul de jeguri scoase ca dintr-o carte de self-help pentru spalat creiere?

Ma gandesc, brusc, sa las dracului blogul asta si sa-mi gasesc o activitate cu o rasplata spirituala pe masura. Am gasit! O sa ma scarpin la coaie.